Inaugurat în 1964, lacul Cinciş a devenit în timp unul dintre cele mai populare locuri de agrement ale Hunedoarei, deşi istoria lui se naşte din drama locuitorilor a cinci sate, inundate pentru a lăsa loc lacuului artificial.

În urmă cu jumătate de secol, valea în care se aflau vechile aşezări Cinciş-Cerna, Valea Ploştii, Baia lui Crai, Moara Ungurului şi Ciuleni a fost inundată pentru a fi creat Lacul Cinciş.

Lacul de acumulare înfiinţat la zece kilometri de Hunedoara, cu o capacitate de aproape 30 de milioane de metri cubi de apă, urma să devină principala sursă de apă a Hunedoarei şi a combinatului siderurgic din municipiu. Astfel a început povestea Lacului Cinciş, iar în jurul apei care a înghiţit vetrele aşezărilor străvechi, şi a dus la devastarea bisericilor şi a cimitirelor lor, au fost născocite poveşti înfiorătoare.

Superstiţiile localnicilor

Unele dintre aceste relatări au fost născocite şi răstălmăcite, începând din anii 2000, chiar de jurnaliştii dornici să încorseteze povestea lacului cu detalii de senzaţie. „S-au spus multe lucruri despre Lacul Cinciş: că ar fi bântuit de morţii din cimitirele înghiţite de apă, că aici s-au înecat oameni în fiecare an, iar cadavrele nu au mai ieşit la suprafaţă, că animalele nu se apropiau să bea apă din lac, că sunt şerpi sau balauri pe fundul lui. E adevărat, au murit oameni înecaţi în el. Unui copil (Paul Bârnă) înecat în urmă cu câţiva ani aici nu i-a mai fost găsit trupul, dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu el şi nu pot să cred că lacul ar fi blestemat”, spune Andrei Antonie, un localnic din satul Cinciş.

Cimitire inundate

Bătrânul povesteşte despre faptul că, în anii 1960, oamenii au fost nevoiţi să îşi dezgroape morţii din vechile cimitire din valea ce urma să fie inundată pentru a le muta într-un alt cimitir. De asemenea, mai spune Andrei Antonie, localnicilor le-a fost greu să renunţe la vechile aşezări, ca apoi să o ia de la început construindu-şi alte case, drumuri şi o biserică, pe deal. „Au fost multe născociri
despre lac, dar singurele blesteme au fost cele aruncate de oamenii necăjiţi asupra comuniştilor, care i-au forţat să-şi părăsească vetrele”, este de părere Maria, o bătrână din Cinciş, care a trăit şi ea în vechea vatră a Cincişului. Lacul nu e privit ca o apă asupra căreia a fost lăsat un blestem, menit să ducă la tragedii ori să provoace coşmaruri, chiar dacă descântecele erau nelipsite din folclorul local. „Cincişul era predominat de un noian de credinţe şi superstiţii, care stăpâneau întreaga viaţă spirituală a cincişenilor. Oamenii erau urmăriţi de ideea că anumite forţe supranaturale le conduc viaţa”, se arăta în monografia satului. Localnicii s-au împăcat în cele din urmă cu regretele după aşezările înghiţite de ape. Mulţi dintre ei se mândresc că în apropierea satului lor se află barajul, deşi în ultimii ani malurile lui au devenit mai puţin accesibile, fiind înconjurat de tot mai multe vile, pensiuni şi terenuri private.