Povestea traversării Canalului Mânecii

Am ajuns cu mare greutate la Dover. N-am să vă plictisesc cu întreaga mea zbatere, în foarte multe direcţii, pentru a ajunge acolo. Am luptat şi am ajuns. Odată ajuns acolo nu înseamnă că problemele acestui proiect s-au încheiat dimpotrivă, a intervenit aşteptarea, fiind la mâna şi voinţa lui Dumnezeu.

Perioada antrenamentului din Dover…

M-am antrenat două săptămâni foarte serios, aproape zilnic, câte două antrenamente în locul numit de noi „între ziduri” unde este ridicat şi un celebru monument al înotătorilor, în cinstea muncii miilor de înotători care şi-au depus aici truda. Mă antrenam, mâncam, dormeam, speram, visam, mă mobilizam. Eram în locul chinului liber consimţit. Simţeam frigul până în măduva oaselor. Era tributul ce trebuia să-l plătesc pentru a patra oară. Trăiam un deja vu chinuitor. Animat de tot ceea ce este frumos îmi ziceam mereu; trebuie să treci DINCOLO, în partea cealaltă, acolo este cununa a tot acest întreg sacrificiu prelungit.

Sosirea echipei de suport…

Iulian şi Ioana sosesc! Mare bucurie mi-a adus acest moment. Entuziasmul, buna dispoziţie şi încrederea cresc foarte mult. Ciorba românească gătită de Ioana mi-a căzut atât de bine după ce două săptămâni am mâncat doar hrană englezească, hrană ce nu are în meniu ciorbe aşa cum le ştim noi, românii. Marile zicători româneşti s-au născut din mări realităţi, aşa că, îmi permit o zicătoare fără a avea pretenţia că este mare; fie pâinea cât de rea, tot mai bună e cu… ciorba mea.

ioana

Data ferestrei de înot se apropie…

Eram programat în perioada 26-31 iulie. Eram în poziţia a doua de start, o poziţie excelentă. Practic, doar un singur înotător trebuia să înoate înaintea mea. Aveam 6 zile la dispoziţie şi un singur om care “mă încurca”. Problema cea mare este că la debutul perioadei de înot, vremea nu permitea înotul. Vântul sulfa cu putere şi valurile erau foarte mari. N-ai ce să-i faci; nici pilotului şi, nici lui Dumnezeu care este stăpânul absolut al mării. El a creat marea şi El dispune când vrea şi cum vrea, cât şi cum va bate vântul. Într-o situaţie din asta nu poţi să faci decât un singur lucru; să te rogi, să-ţi aminteşti cât de mare şi important este El, să-ţi aminteşti cât de mic şi neînsemnat eşti tu cu toate visurile tale măreţe.

La mijlocul perioadei este o zi bună şi primul înotător traversează, după care, vremea iar se strică. În 30 iulie, în penultima zi din fereastră, mă întrevăd cu pilotul care-mi dă o veste şoc; în 31 iulie îi va înota pe componenţii unei echipe engleze, chiar dacă era rândul meu, spunându-mi că pe mine mă înoată în 1 august. Am fost tare revoltat, m-am simţit trădat de omul în care aveam atâta încredere. Se întâmplau nişte lucruri pe care eu nu le înţelegeam la vremea aceea. În 1 august n-am mai înotat deoarece vremea a luat-o razna şi uite aşa, se întâmpla ceva fără precedent: am sărit din fereastra de înot.

Plecarea Ioanei… apoi a lui Iulian

Ioana a trebuit să se întoarcă în ţară, angajamentele din România îi cereau acest lucru. Odată cu plecarea ei s-a instalat tristeţea. Doar Iulian încerca să-mi păstreze moralul ridicat. Iulian a mai rămas câteva zile până când i-a expirat şi lui concediu. Inevitabilul se produce; pleacă şi el. Din nou singur, față în faţă cu descurajarea.

petrut

Ajutorul sponsorului principal, CANAH

Situaţia era una delicată! Trebuia să mai stau încă două săptămâni la Dover, pentru a aştepta următoarea fereastră de înot. Acest lucru presupunea alte costuri de cazare, masă etc. Resursele financiare erau epuizate iar deznădejdea mea era tot mai mare. Am contactat pe susţinătorul meu numărul unu care mi-a pus la dispoziţie absolut tot ce era necesar pentru încă două săptămâni, la Dover.

canah-baner

Sosirea Tinei…

Înaintea următoarei ferestre de înot, a sosit Tina, reprezentantul CANAH. A venit să mă susţină. A făcut-o şi ea cât a putut de bine, preţ de o săptămână. Nici această fereastră n-a fost favorabilă, mai cu seamă că acum eram înotătorul cu numărul 5, adică o poziţie dezavantajoasă.

tina-pop

Blestemul “părăsirii” – plecarea Tinei

Cum ultima zi a ferestrei de înot s-a consumat fără a avea şansa înotului, a venit şi rândul Tinei să se întoarcă în ţară. O, nu, am trăit de trei ori bucuria venirii şi de trei ori tristeţea reîntoarcerii susţinătorilor mei. Am rămas din nou singur. E greu de descris ce poate să fie în sufletul unui om în astfel de situaţie. Eram deja de o lună în Dover.

Se impunea o nouă şedinţă…

Mă întâlnesc cu pilotul. Îl întreb când mă înoată şi îmi răspunde: “eu pot să-ţi iau banii şi să te înot mâine dacă vrei.” – n-am vrut, a doua zi urma să fie furtună . Nu mai puteam rămâne în Dover pentru încă o perioadă de 2-3 săptămâni. Angajamentele din ţară mă obligau şi pe mine să mă întorc. Pilotul se gândeşte şi găseşte o soluţie; “du-te liniştit, urmăresc când urmează vreo 4 zile consecutive de vreme bună, te sun şi te chem şi tu vii de urgenţă şi traversam”. Zis şi făcut, urma planul B, cum l-am numit eu.

cu-pilotul

Aşteptarea din ţară

Reîncep serviciul, intru din nou în iureşul cotidian, timpul pentru antrenament fiind foarte redus, gândurile mele erau doar acolo, la ţărmul englezesc. Nu puteam să fac antrenamentele lungi, de volum, pe care mi le-aş fi dorit… cu fiecare zi petrecută în România… forma mea fizică se deprecia. Aşteptarea era chinuitoare…

Convocarea de urgenţă…

În 26 august, primesc telefonul magic cu invitaţia de a mă prezenta de urgenţă la datorie: urmau 4 zile de vreme bună. Găsirea biletelor de avion, de pe o zi pe alta, a fost şi ea o adevărată provocare. Am găsit, dar foarte scump şi cu două escale prin Germania. Împreună cu mine, în acest regim de urgenţă, s-a mobilizat doar soţia, care m-a urmat până la capătul poveştii. Marele merit al acestei operaţiuni de rezolvare al zborului de urgenţă, îi revine lui Cătălin Vrânceanul, căruia-i mulţumesc. După o călătorie lungă şi obositoare, după o zi de odihnă şi reculegere, urmează…

Marea zi a traversării…

Forfotă mare în dimineaţa de 29.08.2016. Mănânc un bol de cereale, două linguri de seminţe de cânepă, un baton bio din seminţe de cânepă şi smochine, două banane şi beau o cană de cafea naturală îndulcită cu o lingură mare de miere. Din Londra sosesc George Beţianu, Dan şi Cristi. Ne deplasăm la Marina Office unde ne aştepta prietenul meu turc, Kamil Resa Alsaran, un inimos înotător care trecuse deja Canalul Mânecii, pe care l-am cunoscut la locul de antrenament. Cum mai aveam un loc liber pe barcă, l-am invitat şi a răspuns afirmativ. Aşadar, echipa era acum completă: Avram Iancu, Ancuţa Iancu, Cezar Cherciu, George Beţianu, Dan, Cristi şi Kamil. Ne îmbarcăm pe Sea Leopard şi ne îndreptăm spre plaja de unde aveam să mă arunc în apele reci ale canalului. În paralel cu noi, se deplasa o altă ambarcaţiune, ce “găzduia”” o echipă grecească. Au avut loc, din mers, schimburi de amabilităţi între cele două echipaje, încurajări. O înregistrare video făcută de echipa grecească, este în aşteptare.

grecii

În acest timp, eu mă pregăteam; dezbrăcarea, ungerea cu o grăsime specială care să evite frecarea pielii în zonele solicitate, montarea pe cască şi la slip a unor lumini intermitente (pentru că înotătorul să fie vizibil pe timp de noapte), încălzirea prin ample exerciţii de întindere. Ajungem la locul cu pricina. Barca se opreşte la aproximativ 200 de m de ţărm (din cauza apei puţin adânci). După ce-mi iau rămas bun de la echipă şi după ce mi se administrează ultimele încurajări, mă arunc în apă şi înot spre ţărm. Mă reculeg câteva clipe, îmi trece prin minte tot filmul zbaterii de a ajunge în această ipostază. Şi dacă sunt aici să înceapă…

Traversarea…

Semnalul sonor ce marca începerea probei se aude. Ridic mâna în semn de confirmare şi mă arunc în apă. Cronometru porneşte! Un braţ, două braţe şi eram conştient că din acel moment eram singur! Oricât m-ar încuraja echipa de suport, nimeni nu va înota în locul meu. Înainte era marea cu ale ei valuri mai mici sau mai mari, curenţii mai slabi sau mai puternici, meduzele care mai de care mai colorate şi înveninate, soarele şi întunericul nopţii, distanța necunoscută, frigul ce merge până în măduva oaselor, dureri fizice, sufleteşti, foamea şi epuizarea. În interior erau antrenamentul, determinarea, responsabilitatea unei identităţi naţionale, credinţa în îngăduinţa divină. Odinioară, prin credinţă, s-a umblat pe mare şi eu, puţin credinciosul, îmi doream doar să traversez marea, înot, prin credinţă.

Primele probleme… frigul!

În primele două ore mi-a fost foarte frig! Un frig ce se instală din două direcţii; din cauza temperaturii propriu-zise a apei şi, un frig ce se instală din interior, din străfundul fiinţei. Trecusem de trei ori prin nereuşită, trecusem la ultima încercare, printr-o experienţă neplăcută a hipotermiei. Oricât de bine antrenat aş fi fost şi oricât de determinat, oricât de bună atitudine mentală aş fi avut, există anumite procese psihologice (de regulă de apărare) pe care nu le putem controla. Tremuram, tremuram din toate încheieturile, îmi era frig, retrăiam în subconştient ceea ce, am trăit în trecut. În faţa unei astfel de situaţii, am încercat să mă îmbărbătez şi am luat o decizie: schimbarea vitezei de deplasare. Am mărit ritmul, forţa cu care trăgeam apa şi îmi ziceam incontinuu: frigul nu există, frigul e doar în mintea mea. Îmi aduceam aminte de spusele lui Albert Einstein care afirma cu tărie că frigul nu există. Frigul este doar absenţa căldurii. Întunericul e doar lipsa luminii. Acolo unde nu este Dumnezeu, este frig. Acolo unde nu este Dumnezeu, este întuneric. Şi chiar dacă Soarele strălucea pe cer, mintea mea s-a dus dincolo de el, la Creatorul Soarelui. M-am încălzit!

Hrănirea…

Se făcea la o jumătate de oră. Kamil îmi arunca un bidon din plastic cu shake-ul magic, compus din următoarele elemente: un baton bio din seminţe de cânepă, o jumătate de banana, o jumătate de lămâie stoarsă şi o lingură mare de miere, dă-te toate prin blander. De menţionat faptul că în timpul alimentarii, ce dura maxim 20 de secunde, nu aveam voie să mă ating de barcă. Dacă se întâmpla acest lucru, eram descalificat pe loc, de către observatorul oficial al probei. Pentru diversificare am mai luat şi ciocolată caldă şi carbohidraţi pe bază de fructoză.

După o călătorie de patru ore, valurile au început să crească în mod vizibil, efortul înaintării fiind unul din ce în ce mai greu. Echipa nu înceta să mă susţină nici măcar un minut. Cu coada ochiului vedeam tot ce se întâmplă pe barcă. Pentru acest lucru, consemnul era clar: orice s-ar întâmpla, măcar un om din echipă trebuia să se uite în permanenţă la mine, deasemenea, nimeni nu avea voie să mănânce pe partea unde înotăm eu. Sunt mici detalii dar care contează enorm pentru mentalul înotătorului.

Problemele echipei…

E clar că în apă este cel mai greu dar nici echipei nu-i este uşor. Observam cum, periodic, cu rândul, membrii echipajului vomitau din cauza răului de mare, amplificat la maxim de tangajul mare al bărcii, dat fiind faptul că se deplasa cu o viteză foarte mică. Ce nu puteam înţelege atunci era, de ce se vomita pe partea mea? Aveam să aflu mult mai târziu raţiunea, din povestite: pe partea cealaltă bătea vântul înspre barcă, efectul fiind bine înţeles

Atacul meduzelor…

Este inevitabilă interacţiunea cu aceste vietăţii ale mării. Atingerea lor provoacă usturime, durere, amorţirea serioasă a părţii corpului unde sunt atins. De această dată, pe lângă atingerea “banală” a mâinilor, pieptului, am avut parte de o atingere deosebit de dureroasă; pe nas şi pe buza de sus.

meduza

 

Soarele, o binecuvântare…

Mi-am dorit tare mult o zi cu soare şi am avut parte de ea. Ceea ce a fost o binecuvântare toată ziua, avea să fie un blestem pe timpul nopţii.

cu-valuri-soare

Traficul maritim…

Este extrem de intens! Este o artă, pe care o stăpâneşte pilotul, aceea de a evita ciocnirea cu nave de transport imense. Este fascinant să fii scos din rutină de efectul unor valuri uriaşe şi să văd cum trec, la distanţe înfiorător de mici de mine, vapoare ce-ţi lasă impresia, unor blocuri plutitoare.

 

Sfârşitul zilei…

Cu bune şi rele, cu dureri mai mari sau mai mici… ziua a trecut. Era amurgul! Eram în apă de 12 ore. Epuizat fizic şi mental. Pentru prima dată mă opresc! Era o oprire neprogramată. Am ridicat capul şi am căutat ţărmul cu privirea. În acel moment am văzut cum sare observatorul ca ars şi-mi spune o frază şi orice traducere a ei ar fi irelevanta, aşa că am să o scriu exact cum s-a exprimat:”Avram, if you keep swimming you will do it, but if you stop now, you f..king won’t“. Atât mi-a trebuit, am pornit în secunda doi. În linie dreaptă nu mai era mult, maxim 4 kilometri, distanţa ce o parcurgeam în maxim o oră şi jumate. Dar, din nefericire, am dat piept cu un duşman de temut…

Curentul marin…

M-a izbit cu o forţă atât de mare, din partea dreaptă, încât mi-a schimbat direcţia de deplasare cu 90 de grade. Evident că nu mai aveam cum să merg în linie dreaptă, iar ceea ce părea aproape era de fapt, o mare iluzie.

Un mesaj scris…

Pe tot parcursul zilei, echipa de suport îmi trimitea meseje scrise cu ajutorul unui bloc de desen. Mesaje care mai de care mai năstruşnice care aveau menirea să mă scoată din rutină şi să mă ajute să mă concentrez. Au fost multe astfel de mesaje dar ultimul mesaj ce poposea pe ultima filă, a fost unul sec dar cu totul deosebit în percepţia mea, scris de soţie; “TE ROG ÎNOATĂ”. Aflat între ghilotina epuizării şi dorinţa biruinţei, cu un astfel de mesaj scris în faţa ochilor mei, am trăit ceva deosebit; ochelarii ce sunt proiectaţi pentru a proteja ochii de apa ce vine din afară, îşi pierdeau raţiunea de a fi. Ochii mei erau inundaţi de “apa “ce năpădea din interior. Instantaneu mi-au dat lacrimile! Mesajul acesta a fost tradus de mintea mea, aşa: “Avrame, de 5 zile suntem în cort, dacă până deseară nu vii cu căprioara în spate, mă vei găsi şi pe mine şi pe cele trei fetiţe, moarte de foame”.

Mistreţul cu colţi de argint…

Am căutat din nou, cu privirea, malul francez. Farul de la Cap Gri Nez, lucea, lucea a “colţi de mistreţ”. Am potrivit cu grijă “săgeata de foc”, în arcul voinţei ce era încordat la maxim. În momentul culminant al concentrării, într-o fracţiune de secundă, mintea mi-a fost invadată de toţi “isteţii”, “îndrăzneţii”, “batjocoritorii”. În acel moment nu mai conta pentru mine decât “Mistreţul cu colţi de argint”. Apropo, cu o zi înainte, în aceeaşi probă, un înotător englez avea să-şi piardă viaţa la doar 2 km de malul francez. “Mistreţul cu colţi de argint” poate ucide! Trecuse cu doi ani înainte, blindat în costum de neopren. Acum dorea să intre în elita înotătorilor, fără costum de protecţie. Diferenţa între folosirea sau nu a costumului de protecţie este de viaţă şi de moarte. A trebuit să lupt şi cu gândul morţii.

 

Paralel cu ţărmul…

După o altă oră de înot, ridic din nou capul. Mă aflam la aceeaşi distanţă de ţărm. Farul de la Cap Griz Nez a rămas mult în partea dreaptă. Acum aveam în față luminile de la o altă localitate. Am întrebat cât mai am. Observatorul mi-a dat răspunsul corect: KEEP SWIM!!! Înotam paralel cu ţărmul. Nimic nu poate să fie mai năucitor, pentru un om extenuat, decât realizarea fătului că face munca lui Sisif. Oricât înotam nu mă puteam apropia de ţărm “graţie” acelui curent marin, blestemat, care avea să-mi prelungească efortul cu încă 5 ore.

Din nou frisoane…

Soarele m-a prăjit toată ziua. Acum înotam în bezna şi frigul nopţii. Pielea mea arsă, percepea acum, într-un mod sensibil temperatura scăzută a apei. Pur şi simplu aveam frisoane. Uitându-mă în viitor, realizez că la următoarele mele aventuri acvatice va trebui să mă orientez, foarte serios, către o cremă de protecţie împotriva arsurilor solare. Era cumplit! Îmi amintesc că la una din pauzele de alimentare am strigat: “dacă nu-mi ziceţi cât mai am ies acum din apă “. Atunci se aude vocea lui Cristi care-mi zice că mai am… 100 de metri.  La aşa răspuns, am exclamat:” mincinosule!!!” după care am început să zâmbesc… primisem încă un răspuns de nota zece de la o echipă de nota 10.

Spre capătul puterii… DRAPELUL

Au mai fost câteva ore de agonie. Drapelul patriei noastre flutura în bătaia vântului, la catargul ambarcaţiunii Sea Leopard, ambarcaţiune englezească. Acea fluturare a drapelului… a însemnat pentru mine o întreagă IDENTITATE NAŢIONALĂ… care apasa pe umerii mei şi, contrar legilor fizicii, deşi apasa pe umerii mei, acea apăsare mă ridica la linia de plutire şi chiar dincolo de ea. Tot atunci am realizat că o eventuală reuşită, va aduce un plus acelei identităţi naţionale. Acela a fost punctul culminant al încărcării cu o energie ” nucleară”.

tricolor

Umărul stâng, mă lasă..

Înaintarea era din ce în ce mai grea. Spre final, umărul stâng mă durea atât de tare încât braţul stang, făcea o mişcare de rotaţie doar de formă… nu mai puteam să trag apa cu putere.

Sea Leopard… se opreşte

Copilotul şi observatorul se aruncă în barca de rezervă. În acel moment, ştiam că sunt foarte aproape de ţărm. Era doar, o altă iluzie. Apa, în acel loc, era foarte mică. Mai erau câteva sute de metri până la mal. Urmăream cu ultimele puteri lumina puternică a farului acelei bărci de rezervă. Un braţ, încă unul… şi încă unul şi încă câteva sute. Malul nu se vedea, chinul liber consimţit nu se mai termina. La un moment dat, am strigat către cei din barcă de salvare: “Băi, mai este mult?”. Aveam să-mi dau seama mai târziu că, aflat la capătul puterilor n-am mai realizat că respectivii erau englezi şi că n-au înţeles o iotă din ceea ce i-am întrebat. E interesant de ştiut cum or fi perceput ei acel strigăt de agonie 🙂 Îmi amintesc că ei spuneau încontinuu “Keep Swim, keep swim”. Asta şi făceam! La un moment dat, farul bărcii se îndreaptă către înapoi. Atunci am zărit silueta milenară a ţărmului francez. Nu mai erau 200 de metri. Am mai înotat puţin şi barca de rezervă, avea să se oprească şi ea. Apa era deja mult prea mică şi pentru ea. Atunci am îndrăznit să caut cu piciorul pământul. Surpriză maximă. Piciorul stâng atinge pământul şi mă trezesc în picioare, cu apa până la brâu. Un strigăt de eliberare sfâşie liniştea nopţii. O voce din barcă îmi spune” Avram, you must go ouţ from water”. M-au uitat către barcă şi cu privirea mea înceţoşată am zărit doar o licărire a reflectorului. Am zâmbit! Oare, credeau ei că odată ajuns acolo nu mai sunt în stare să ies din apă? Mai erau 60-70 m până la nisipul ţărmului. Am început să merg spre ţărm şi, spre surprinderea mea, fiecare val ce venea cu putere din spate mă trântea jos. Mă ridicăm, mai făceam câţiva paşi şi povestea se repeta. M-am ridicat de câte ori a fost nevoie şi, într-un final, am ieşit cu totul din apă. După 62 de kilometri şi 17 h şi 54 minute, atingeam ţinta, cronometrul se opreste. Era dimineața zilei de 30.08.2016.  Ar fi hilar să încerc să descriu sentimentul şi trăirile din acel moment. Sunt trăiri unice şi le păstrez cu drag în tezaurul amintirilor mele.

Deasupra euro tunelului…

Săgeata de foc îşi atinsese ţinta. Acolo îşi avea sălaşul mistreţul meu cu colţii de argint, deasupra Eurotunelui, la Sangatte. Mă voi întoarce într-o zi, în acel loc, de unde am luat o piatră ca amintire, cu ultimele puteri.

Un război câştigat…

În ciuda faptului că am pierdut trei bătălii, nu am încetat o clipă să cred în câştigarea războiului. Pierzi un război doar când încetezi să lupţi.

Câteva statistici…

Prin cele patru tentative de traversare am acumulat:

41 h 21 minute de înot oficial în Canalul Mânecii

161 de kilometri înotaţi în mod oficial în Canalul Mânecii

4 luni de şedere în Dover, în vederea antrenamentelor

500 de kilometri înotaţi în locul denumit “Între ziduri”.

Câteva recorduri…

Recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte. În tot acest periplu, am satisfacţia că am stabilit un record ce nu va mai putea fi bătut niciodată: începerea revoluţiei româneşti în ceea ce priveşte traversarea înot a Canalului Mânecii. În 7 august 2014, stabileam o premieră pentru România. Şi chiar dacă nu am reuşit atunci, AICI este PRIMA urmă românească în canal, consemnată în mod oficial, în analele înotului mondial.

Deasemenea, sunt primul român născut și crescut în România care reușeste traversarea, ducând spre tarmul francez, UNICUL și sfântul nostru drapel românesc.

Deasemenea, prin cei 62 de kilometri parcurşi în traversarea cu succes, în 17 h 54 de minute, stabilesc un nou record naţional absolut de anduranţă, în înotul în ape deschise, în mod oficial şi fără neopren. Viteza de deplasare, pe 62 de km a fost de 1; 36/100M.

 

Epilog…

Nimic nu este imposibil dacă crezi cu adevărat. Nimic nu este imposibil dacă lupţi până la capăt. Nimic nu este imposibil dacă-ţi urmezi, neabătut, drumul.

Te las cu bine, drag Canal al Mânecii.

Mulţumiri…

Lui DUMNEZEU, fără ajutorul şi îngăduinţa Lui, n-aş fi reuşit. Îţi mulţumesc Ţie, Creator al tuturor lucrurilor. Este un lucru măreţ să traversez marea dar, cât de măreţ trebuie să fie actul creaţiei în sine? Slavă Ţie!

Mulţumesc tuturor românilor care aţi fost alături de mine.

Mulţumesc echipei de suport.

Mulțumesc piloților si observatorului.

Mulțumesc prietenului turc, Kamil.

Mulțumesc antrenorului meu, Ioan Cordea.

IANCU AVRAM

iancuavram.ro