Am sădit la tine-o floare
În gropița din obraz
N-am găsit alt loc sub soare
Și mi-e ciudă și necaz.
Nu de vânt îmi este frică
C-o s-o smulgă din ”pământ”
Ci de ochii tăi de stâncă
Reci și negri – de mormânt.
Nici de nori nu-mi este teamă
C-or să calce-un jurământ
Ci că ar uda cu piatră
Trei petale dintr-un sfânt.
Sfânt e numele tău, dulce
Că e oază într-o stea
Unde nu-i pat să se culce
Ochii tăi, iubirea mea.
Trec albinele prin ramuri
Și ajung la floarea ta
Nu-i polen pentru-a lor aripi
Ci-i un vis de-a dragostea.
Lacrimi strâng în palma vieții
Să-ți ud floarea din obraz
Curge roua dimineții
Pe-al meu suflet, prin pervaz.
Nu vreau soarele s-o vadă
Căci ea nu e de pețit
Nici asupra ei să cadă
Raza unui asfințit.
Tu vestală, fiică-a lunii
Rădăcină și altoi
Urcă-te pe nimbul lumii
Și-adu-mi floarea înapoi.
Dar nu singură, ci-n glastră
Căci e fructul dat în pârg
Nu-i o floare de pe coastă
Care să se vândă-n târg.
Nici în târg și nici în moarte
Nici în viață, nici în gând,
Noi rămânem peste noapte
Două stele licărind.
