PETALE DE MACI / O poezie de Mirela Cocheci

Se cutremură pământul, din adânc o fiară scapă,
Se ridic-un urs în flăcări și răcnește cu putere,
Cerul își ascunde fața, soarele mormânt își sapă,
Fiara furia-și revarsă, lumii-ntregi tribut îi cere.
Și începe prigonirea…Purpura scurmă văzduhul,
Talpa fiarei calcă aspru peste suflete și sorți,
Se înfoaie, se zbârlește și apoi își poartă buhul
Prin cetăți fără de turnuri, fără ziduri, fără porți.
Ursul calcă peste îngeri, peste vămi, peste copaci
Și pământul se preface într-o vastă închisoare,
Mușcă fară nicio milă din petalele de maci,
Temnița e tot mai aspră, tot mai rece, tot mai mare.
Și mă-ntreb cu-nfiorare: unde-s florile de ieri?
Ceru-i plin de maci în sânge, plouă cu-nchinări deșarte,
Adu, Doamne, peste timpuri anotimp cu primăveri
Și du macii în grădina unde nu există moarte!