“Vulturul-mamă şi-a îndreptat cu delicateţe copiii către marginea cuibului. Inima ei tremura de emoţie, pentru că simţea rezistenţa pe care cei mici o opuneau încercărilor ei repetate de a-i înghionţi să-şi ia zborul.

“De ce oare bucuria zborului trebuie să înceapă cu teama de cădere?” s-a gândit ea. Această întrebare fără vârstă încă nu îşi găsise răspunsul pentru ea.

Aşa cum era tradiţia speciei, cuibul se afla pe un vârf de stâncă. Dedesubt nu se afla nimic altceva decât aer care să sprijine aripile copiilor ei.

“E posibil ca de data asta să nu meargă?” s-a întrebat ea. În ciuda fricii, vulturul ştia că sosise timpul. Misiunea de părinte era aproape încheiată. Mai rămânea o singură sarcină. Imboldul.

Şi-a luat tot curajul pe care îl avea la dispozitie din intelepciunea sa înnăscută. Până când copiii săi nu-şi vor descoperi aripile, le va lipsi scopul în viaţă. Până când nu vor învăţa să plutească, nu vor înţelege ce înseamnă privilegiul de a te fi născut vultur.

Imboldul este cel mai important dar pe care îl are de oferit. Este actul de supremă iubire. Şi, astfel, a început să-i împingă, pe rănd, spre zbor… şi ei au zburat.

Uneori avem nevoie să primim acest imbold, alteori să îl oferim. Poate fi cel mai mare dar pe care l-ai dăruit vreodată. Va schimba pentru totdeauna o viaţă.”