„În turnul fără de timp
inima mea bate toaca.
ÎNTRE ÎNTUNERIC ȘI LUMINĂ
TOACA SUNĂ -RĂSUNĂ.
Viața se zgribulește-n oglinzi
și turlele inimii mele
străpung infinitul.
Doamne îngăduie-mi să tac
precum vuietul Tău –
Îngăduie-mi să fiu
fără a fi –
nemurire și moarte.
Iubește-mă Doamne
nu mă ierta!…”

Nu aveam cum să găsesc cuvinte mai potrivite pentru a vă aduce în atenție trista veste a trecerii în eternitate a poetului și artistului Constantin Cîmpeanu, decât însăși versurile sale care demult anunțau plecarea spre lumea umbrelor a celui care, atât de discret, de modest și de elegant își descria propriul drum în această lume, considerându-se nimic altceva decât „Cel din ceață”.

Dincolo însă de modestia sa, de simplitatea sa, „Bădia” Constantin Cîmpeanu a fost un poet ale cărui cuvinte radiază și acum binefăcătoare lumină și un artist ale cărui lucrări, descoperite fie în rădăcini, crengi sau pietre, fie trasate arhitectural în tehnologia digitală, evidențiau un vizionar al artelor în deplinătatea sensului acestui termen.

Constantin Câmpeanu n-a făcut niciodată caz de harul său, nici în arta literară și nici în arta plastică, bucurându-se însă precum un copil ori de câte ori avea ocazia de a le recita semenilor, fie oficial, în întâlnirile de cenaclu de la „Boema” petroșeneană, fie amical, la cafeneaua „La Varice” sau pur și simplu pe stradă, considerându-și poemele „un surogat la o discuție plicticoasă”. Tot așa cum se bucura să le prezinte celor curioși sau celor avizați în domeniul artelor, pe simeze, la galerie sau direct din sacoșa în care le trasfera vreunui amic iubitor de artă, ineditele și fantasticele sale sculpturi „descoperite” în natură, din ceea ce el numea creația lui Dumnezeu.

Constantin Câmpeanu  s-a născut în 29 noiembrie 1948, la Mânzaţi, jud. Vaslui. Poeziile sale se regăsesc în reviste cu „ștaif” ale culturii române, precum Steaua, Tribuna, Flacăra, în antologiile locale şi judeţene, în Calende sau Timpul. Din punct de vedere editorial a debutat cu volumul „Scrisori din Delira” (Biblioteca „Abataj”, Petroşani, 1995), având pe coperta din spate prezentarea lui Alex. Ştefănescu, eminentul critic literar care considera că: „poetul acesta, Constantin Câmpeanu are sensibilitatea unui rocker şi educaţia estetică a unui academician. El aduce în efeminat poezie de azi un zvon de libertate şi de aventură care înfioară. Apariţia sa nu poate fi ignorată nu numai pentru că este insolită, ci şi fiindcă impune respect prin gradul înalt de intelectualizare a emoţiei. Un derbedeu stilat, un elegant pistolar al poeziei, un autor de violuri imaginare, imposibil de pedepsit, acesta este Constantin Câmpeanu, poetul care semnează uneori cel din ceaţă cu un sentiment al pierzaniei, dar şi cu mândria de-a aparţine unei ţări fără graniţe.”

„Cel din Ceață” a trecut „dincolo” de lumea pământeană, în lumea cea fără de granițe, în această tristă zi de toamnă târzie (11 decembrie) a anului 2025, la vârsta de 77 de ani, lăsându-ne amintirea unui om care, deși părea că-și duce zilele în mod solitar, era de fapt centrul universului pentru iubitorii de poezie și de frumos din Valea Jiului, care au avut bucuria, onoarea, privilegiul de a-l fi cunoscut, de a-l fi ascultat, de a-l fi descoperit cu adevărat, în spatele voalului de simplitate care i-a caracterizat întreaga viață.

Înainte de acest trist moment, Constantin Câmpeanu ne-a lăsat, ascuns într-un comentariu, undeva în infinitul lumii digitalizate, epilogul grelei, dar fascinantei sale vieți:

„Finalul stelei căzătoare
Îl vei urma involuntar
Fără să știi ce e cu tine –
Ești mort
sau te vei naște iar.”

Dumnezeu să-l odihnească!