† Nestor

Prin Harul lui Dumnezeu,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

Taina Întrupării lui Hristos,

Pruncul născător al Maicii Sale 

Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini:

„Frățească îmbrăţişare cu prilejul Praznicului Nașterii Domnului!”

 Dreptmăritori creștini,

Praznicul Nașterii Domnului ne oferă și anul acesta prilejul de a fi părtași bucuriei unei sărbători care ne reamintește măreția infinită a dragostei lui Dumnezeu pentru om prin taina nepătrunsă cu mintea a Întrupării Sale pe pământ, numită în cântările Bisericii „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”[1].

Hristos Domnul se naște din Pururea Fecioara Maria în chip de negrăit, Întruparea fiind o taină care aparține iconomiei dumnezeiești. „La plinirea vremii” (Galateni 4 , 4) Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl în afara timpului și mai înainte de toți vecii, a sălășluit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu și S-a Întrupat neschimbat, fără să își piardă dumnezeirea, pentru a împlini lucrarea, mult așteptată și proorocită, de mântuire a omului din robia păcatului și a morții.

Evenimentul istoric al Nașterii lui Hristos în peștera din Belteem este cântat în fiecare sfârșit al lunii decembrie de către întreaga Biserică, prin imne de laudă adusă lui Dumnezeu. Păstorii și magii, prezenți la acest moment unic, întregesc tabloul minunat al nopții sfinte în care cerul se unește cu pământul, iar îngerii împreună cu oamenii se veselesc.

Chipul angelic al Pruncului, purtat cu dragoste la piept de Maica Sfântă, reprezintă forma cea mai expresivă a darului vieții, lucrare la care și omul participă prin îngăduință dumnezeiască. Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu și Viața lumii, se îmbracă în trup omenesc coborând sub stricăciunea lumii create într-un act de smerenie desăvârșită pe care îl numim în termen teologic – chenoză.

Cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), relevă faptul că mai înainte de a se naște din Fecioara Maria, El S-a făcut născător al propriei maici, o taină de nepătruns cu mintea omenească, realizată prin prezența dumnezeirii mai presus de fire. Hristos este Pruncul care și-a născut propria maică, iar această afirmație surprinde o teologie profundă, o taină care exprimă misterul Nașterii lui Hristos în termeni paradoxali, ceea ce determină preacinstirea Fecioarei Maria ca fiind „Maică a lui Dumnezeu” (Theotokos). După ce, ca Dumnezeu, a adus-o la existență prin actul Său creator, Hristos, în iconomia întrupării, Se face om tocmai prin ea. El ia trup din trupul ei, „neplămăditul Dumnezeu a luat plămăditul firii omenești, ziditul s-a unit cu neziditul”[2]. Se sălășluiește în pântecele ei feciorelnic, sfințindu-l prin prezența Sa și Se naște ca Prunc, fără a strica fecioria ei, arătând, astfel, că Nașterea Sa este mai presus de fire.

Prin aceasta, Taina Nașterii lui Hristos se arată în chip de negrăit: Cea zidită de Cuvânt devine Maică a Cuvântului întrupat, iar Fecioara devine argumentul prin care Dumnezeu intră în istoria omului, pentru mântuirea lumii. Acest paradox devine fundamental pentru întreaga creștinătate deoarece scoate la lumină mai multe adevăruri de credință:

1. În Hristos, divinitatea și umanitatea devin Una, fără confundare, iar Fiul lui Dumnezeu este deopotrivă Dumnezeu și Om. El se naște ca om, dar în același timp și „naște” prin participare la actul creației, transformând realitatea, fiind Cel care naște și Cel care este născut.

2. Prin Taina Întrupării, Nașterea lui Iisus din Fecioara Maria este un act divin prin care Dumnezeu intră în lume într-un mod tainic, aducând în umanitatea sa toată plenitudinea divinității. Acest fapt imposibil de păstruns de către mintea umană este o taină esențială a credinței, iar Hristos prin nașterea propriei maici mai înainte de întruparea Sa, ne descoperă faptul că divinitatea nu se supune ordinii naturale, ci depășește orice limită a acesteia.

3. Nașterea lui Hristos din Fecioara Maria este un act suprem de iubire și de smerenie. Dumnezeu, în toată slava Sa, Se face Prunc, pentru a veni în mijlocul oamenilor, și, în același timp, Fecioara Maria, prin ascultarea și smerenia ei, devine „vasul” în care Dumnezeu își face sălașul.

4. Fecioara Maria, deși este „Născătoare de Dumnezeu”, rămâne o creatură umană, dar prin faptul că naște pe Iisus, ea participă la un act divin și este în același timp „purtătoare de Dumnezeu” într-un mod unic, unde întâlnirea dintre umanitate și divinitate, este învăluită în misterul dumnezeiesc al nașterii.

Sfântul Ioan Damaschin exprimă în mod desăvârșit Taina unirii celor două nașteri ale Fiului, zicând: „Cel ce este din Tatăl fără de început, din Maică Se naște la plinirea vremii”[3]. Prin aceste cuvinte înțelegem întreaga teologie a Întrupării lui Hristos: pe de-o parte nașterea cea veșnică, „fără de început”, din Tatăl mai înainte de toți vecii, fără timp și fără schimbare, iar pe de altă parte, nașterea în timp, „la plinirea vremii”, prin care Același Fiu se face Om, luând trup din Fecioara Maria.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu Se naște în două moduri, dar rămâne una și aceeași Persoană: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și, în același timp, Om adevărat născut din femeie. Prin această dublă naștere se descoperă iconomia dumnezeiască: Cel născut mai presus de fire din Tatăl, Se naște în mod suprafiresc și din Fecioară, pentru ca firea omenească să fie unită fără amestecare cu dumnezeirea și astfel să fie transfigurată și mântuită.

Sfântul Efrem Sirul, urmând aceleiași înțelegeri a Întrupării lui Hristos, ne arată cum Atotțiitorul devine Prunc, cum Cel ce susține cosmosul este purtat, cum Creatorul intră în propria Sa creație. Paradoxul devine aici un act contemplativ prin care omul este invitat nu să explice, ci să se minuneze și să se închine: ,,Prin puterea care venea de la El a putut pântecul Mariei să poarte pe Cel ce poartă toate”[4].

De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântul (Omilia) 38 la Nașterea Domnului, explică faptul că, paradoxul este modul în care limbajul uman își recunoaște limitele în fața unei Taine care depășește conceptele obișnuite, dar nu contrazice rațiunea, zicând: „Cel ce este, Se face. Cel ce a creat-o pe Născătoarea de Dumnezeu este născut de ea”[5].

Astfel, acest paradox este una dintre cele mai profunde expresii ale credinței creștine devenind limbajul firesc al unei Taine care depășește, dar nu distruge rațiunea. În ele, mintea este chemată la înțelegere, iar inima la uimire și astfel Întruparea lui Hristos capătă întreaga sa măreție: smerenia atotputernică a lui Dumnezeu care Se face Om pentru mântuirea lumii.

Acest adevăr de credință îl cântă și colindul popular în repetate rânduri, zicând:

„Maica Sfântă L-a născut / Pe Cel ce lumea a făcut”.

și iarăși:

„Cel ce toate le-a făcut / Iată-n iesle S-a născut”[6].

sau:

„Pe Fiul cel din vecie / Ce-a făcut a lumii fire / L-a născut Fecioara vie”[7].

Afirmând că Hristos este „Pruncul care și-a născut propria maică” exprimăm, într-un mod poetic și profund, acest adevăr teologic central al creștinismului, în care Hristos, prin Întruparea Sa, sfidează logica umană, aducând în lume o nouă realitate, aceea a mântuirii prin iubire divină.

În lumina acestei realități tainice, se cuvine să întâmpinăm venirea lui Hristos în lume, înțelegând Taina Întrupării și conștientizând marea iubire a lui Dumnezeu față de întrega omenire.

Iubiți credincioși,

Anul 2025, declarat în Patriarhia Română drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea, ne-a făcut părtași unor momente istorice în Biserica Ortodoxă Română, printre care amintim: Proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinți mărturisitori și duhovnici români, nevoitori ai secolului al XX-lea, în ziua de 4 februarie la București, la care s-au adăugat 4 sfinți români athoniți; Sfințirea Sfântului și Marelui Mir în data de 17 aprilie; Sfințirea picturii Catedralei Naționale în ziua de 26 octombrie, cu participarea patriarhului ecumenic Bartolomeu I, iar pentru noi fiii eparhiei Devei și Hunedoarei, ziua de 28 noiembrie, când la Mănăstirea Prislop a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop. Acest act a reprezentat un eveniment istoric mult așteptat care s-a scris cu slove de aur în cartea vieții eparhiei hunedorene.

Pentru toate acestea se cuvine să fim mulțumitori Bunului Dumnezeu, cinstindu-I dumnezeiasca Întrupare prin cuvânt și prin faptă, primind iubirea Sa milostivă și împărtășindu-o la rândul nostru celorlalți, pentru ca într-o astfel de comuniune a dragostei în atmosfera cerească a praznicului să pregustăm bucuria veșniciei în așteparea dobânirii Împărăției cerurilor.

În vers de colind tradițional, Vă dorim tuturor ca sărbătorile Nașterii Domnului, Anului Nou și Botezului Domnului să vă fie prilej de bucurie sufletească și să aveți belșug în toate:

„Linu-i lin și iară lin, / Să vă fie anul plin;

De bucate și-n hambar, / Și de pace-n orice an”[8].

„Sărbători fericite!” şi „La mulţi ani!”

Vă zice al vostru arhipăstor,

de tot-binele doritor și către Domnul rugător,

† Nestor

Episcopul Devei şi Hunedoarei

[1] Octoihul Mare, Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2023.

[2] Arhim. Hieroteos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, trad. Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2004, p. 39.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 148.

[4] Sfântul Efrem Sirul, Inmele Nașterii și Arătării Domnului, Ediția a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 49.

[5] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul 38, Cuvânt la Teofanie, adică la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, PG 36,  pp. 311-334.

[6] Colind tradițional românesc din Ardeal și Bucovina.

[7] Variantă populară a colindului O, ce veste minunată, transmisă oral, din zona Ardealului.

[8] Colind tradițional românesc din Transilvania.