Dimineața coboară lent peste Munții Orăștiei. Ceața densă se strecoară printre brazi, iar drumurile pietruite care urcă spre cetate se pierd în alb. Aerul e rece, amestecat cu mirosul pământului ud și al frunzelor căzute. În această liniște aproape sacră, ruinele capitalei dacice apar ca niște martori tăcuți ai unei istorii care nu s-a stins niciodată.

La Sarmizegetusa Regia, fiecare piatră are o poveste. Unele sunt netede de vânt și ploi, altele ciobite de timp, dar toate par să păstreze memoria pașilor celor care au trăit aici. În acest loc, acum două milenii, se aflau sanctuare dedicate zeilor, curți pentru consilii de război și căi pavate pentru ritualuri sacre. Aici a domnit cândva Decebal, ultimul mare rege al dacilor, care a încercat să oprească expansiunea Imperiului Roman.

Experiența personală și contextul

Nu am venit ca turist. Am venit ca om al locului care voia să mai simtă istoria cu propriile simțuri. Primul contact cu cetatea e aproape cinematografic: pietrele ies din ceață ca niște figuri mute, iar pădurea din jur pare să respire. Cu fiecare pas simțeam cum timpul se dilată – trecutul și prezentul se suprapun. Căldura soarelui timpurie nu reușea să alunge complet frigul, dar lumina difuză scălda ruinele într-un ton aproape mistic.

Am început să ating pietrele vechi de două milenii, iar glasul imaginat al dacilor părea să răsune în tăcerea muntelui. Fiecare lespede, fiecare coloană spartă transmitea o vibrație pe care nu o poți găsi în manuale: e durerea, curajul și chemarea unui popor care și-a apărat glia cu prețul vieții.

Ghizii, arheologii și paznicii care veghează locul par conștienți de această magie tăcută. „Unii turiști vin doar pentru selfie-uri,” spune unul dintre paznici, „dar cine stă aici în liniște simte ceva ce nu poate fi explicat. E ceva care te leagă de strămoși.”

Sanctuarele și cercurile de piatră

Coborând spre cercurile sacre, simțeam cum aerul devine mai dens, parcă încărcat de energie. Sanctuarele erau orientate spre soare și către „sacra via”, drumul sacru al dacilor. M-am oprit și am privit pietrele în tăcere. În mintea mea, imaginam ritualuri, rugăciuni, sunetul copitelor și freamătul armelor.

Atingând piatra, a venit un șoc de emoție: parcă simțeam trecutul pulsând prin ea. În acel moment, glasul dacilor nu mai era doar imaginar – era prezent în fiecare fibră a locului. Am simțit chemarea străbunilor, durerea pierderii și mândria unui popor care a existat și a rezistat.

Legătura cu poezia – punctul culminant

Din emoția și revelația acestui loc s-a născut poezia mea „Decebalus per Scorilo”.         Versurile sunt ecoul unui trecut viu, al gliei străbune și al războaielor care au modelat munții. Am încercat să surprind nu doar faptele, ci și atmosfera, durerea, suspinul și patimile care încă par să răsune între pietre.

„Decebalus per Scorilo”, aste vorbe glia spus-a
Când am sărutat pământul dac la Sarmizegetusa…

Poezia nu este doar un text; este experiența mea transpusă în cuvinte, încercând să prind ecoul istoriei și să-l aduc în prezent.

Final poetic – invitație pentru cititor

Pe măsură ce soarele cobora și umbrele pietrelor se prelungeau peste ruine, am simțit că timpul nu mai există în același fel. Trecutul și prezentul se împleteau, iar Sarmizegetusa Regia nu era doar un sit istoric, ci un loc de întâlnire între epoci.

Vizitând încă o dată acest loc, am simțit că trebuie să împărtășesc emoția și inspirația simțite acolo. În liniștea pădurii și printre cercurile de piatră, am realizat că istoria nu e doar ce citim în cărți, ci ceva ce putem trăi, simți și transforma în artă.

Așa s-a născut poezia „Decebalus per Scorilo”, o încercare de a reda prin versuri chemarea străbunilor, durerea și mândria unui popor care continuă să trăiască în Munții Orăștiei, în aerul rece al sanctuarelor și în inima celor care vin să îl simtă.

Și poate, dacă stai suficient de mult în liniște printre lespezile pietrei și în tăcerea muntelui, vei simți și tu că nu ești doar un vizitator, ci un martor al unei istorii vii.

DECEBALUS PER SCORILO

„Decebalus per Scorilo”, aste vorbe glia spus-a
Când am sărutat pământul dac la Sarmizegetusa,
Am simțit dureri și patimi ascultând suspinul gliei,
A străbunilor chemare, sus, în Munții Orăștiei.

Atingând cu buza urma lespezii pavată-n piatră,
Glasul dacilor răspuns-a: sfânt pământ, străbună vatră,
Parcă auzeam copite, caii-n tropot nechezând,
Crâncen zăngănit de paloș, sulițe-n văzduh zburând,

Fulgere venind din brațe fără urmă de-ndurare
Biciuind în stânga,-n dreapta, călcând totul în picioare,
Glia înecată-n sânge și cu pântecul răpus,
Ceru-nlănțuit în zale dinspre est înspre apus.

Sanctuarele cu ochii îndreptați spre „sacra via”
Se rugau la Gebeleizis să se termine urgia,
Soarele cu andezitul frânt în pântece de Kotys
Vărsa lacrimi pe altarul presărat cu miozotis.

A străbunilor chemare strigă-n munții Orăștiei…
Am simțit dureri și patimi ascultând suspinul gliei,
Când am sărutat pământul dac la Sarmizegetusa
„Decebalus per Scorilo”, aste vorbe glia spus-a.