Glucoza de 15 bani, copilăria și poveștile care își caută sensul. Viorel Ilișoi, la Petroșani.
Câtă glucoză putea cumpăra un copil cu o sută de lei, pe vremea când o bucată costa numai cincisprezece bani? Aproape șapte sute de bucăți. Numai că, într-o cârciumă sătească, o asemenea cantitate nu exista. Iar când banii proveneau din vânzarea vacilor familiei, povestea avea toate ingredientele unei mici catastrofe domestice.
Am aflat această întâmplare sâmbătă, 17 octombrie 2026, la Biblioteca Universității din Petroșani, unde jurnalistul și scriitorul Viorel Ilișoi, invitat de confratele nostru Ilie Pintea, și-a prezentat volumul Povestiri din copilărie.
Am venit să ascult un scriitor și am întâlnit, prin intermediul povestirilor sale, o lume pe care istoria a schimbat-o, dar pe care memoria refuză să o lase să dispară. O lume a satului românesc din vremea comunismului, cu sărăcie, naivități, întâmplări hazlii, drame familiale și oameni care, fără să știe, deveniseră personaje literare. Viorel Ilișoi povestește într-un fel aparte. Nu pare preocupat să impresioneze, deși impresionează. Are naturalețea omului care cunoaște fiecare cotitură a întâmplării, dar și răbdarea scriitorului care știe că uneori un amănunt aparent neînsemnat poate dezvălui mai mult decât o întreagă explicație.
Una dintre mărturisirile sale mi-a atras în mod deosebit atenția. A spus că mai are multe povești din copilărie, dar nu le-a inclus în carte deoarece simte că încă nu le-a găsit sensul. M-am oprit cu gândul asupra acestei afirmații. Câți dintre noi ne povestim întâmplările doar pentru că ni le amintim? Și cât de rar ne întrebăm ce anume au însemnat ele, dincolo de desfășurarea faptelor?
Pentru un povestitor adevărat, întâmplarea nu este suficientă. Ea trebuie să ajungă la acel punct în care experiența personală se întâlnește cu o întrebare mai largă despre oameni și viață.
Ca exemplu, Viorel Ilișoi ne-a relatat o pățanie din copilărie. Mama sa vânduse niște vaci și ascunsese banii între perne, în „Casa din Vale”. Copilul i-a descoperit. Erau opt sute de lei, o sumă importantă pentru o familie numeroasă și săracă. Ce putea face un copil cu atâția bani?
A început să facă negoț. De la doi copii din sat a achiziționat, pentru două sute de lei, niște nimicuri, iar apoi s-a îndreptat spre cârciuma satului, hotărât să cumpere glucoză de o sută de lei. Glucoza costa cincisprezece bani bucata. Numai că socoteala copilului depășea cu mult posibilitățile comerciale ale cârciumii. Nu exista acolo atâta glucoză cât ar fi putut cumpăra el cu o sută de lei!
Cârciumarul, surprins probabil de asemenea putere de cumpărare, a anunțat-o pe mamă, care a intervenit și a recuperat banii. Povestită de Viorel Ilișoi, întâmplarea dobândește savoarea unei comedii rurale. În spatele ei însă se întrezărește o întreagă realitate: valoarea banilor într-o gospodărie săracă, inocența copilului care nu înțelege încă rostul economiilor și disproporția dintre o dorință măruntă și mijloacele pe care le descoperă, dintr-odată, la îndemână.
Dar poate că tocmai aici începe dificultatea scriitorului. Cum să interpreteze întâmplarea fără să-i răpească firescul? Cum să-i găsească sensul fără să-i inventeze o morală?
Mi-a plăcut această sinceritate a lui Viorel Ilișoi. Faptul că nu se grăbește să transforme orice amintire într-o pagină de carte spune ceva despre responsabilitatea sa față de literatură. Există, probabil, povești care trebuie lăsate să se limpezească în noi înainte de a fi încredințate cititorilor.
În fond, memoria păstrează faptele, dar înțelegerea lor se poate schimba odată cu vârsta.
Dincolo de umorul unor asemenea episoade, întâlnirea ne-a purtat și prin zone mult mai dureroase ale biografiei scriitorului. Născut într-o familie cu doisprezece copii, Viorel Ilișoi a cunoscut sărăcia în forma ei nemijlocită. Părinții, neputând face față greutăților, l-au dat la casa de copii. Acolo, într-un loc în care absența familiei ar fi putut deveni singura realitate a existenței sale, copilul a descoperit cărțile. Și a început să citească. A citit cu o pasiune care avea să-i schimbe destinul.
„Dacă nu ajungeam la casa de copii, ajungeam cioban. Cartea mi-a schimbat viața”, a mărturisit scriitorul. Nu știu dacă există o pledoarie mai convingătoare pentru lectură decât experiența unui om care poate spune, privind în urmă, că literatura i-a modificat cursul existenței.
Pentru copilul Viorel Ilișoi, cartea nu a fost un obiect cultural destinat petrecerii timpului liber. A fost accesul la alte posibilități de a trăi și de a gândi. Acolo unde condiția socială îi pregătise un drum aproape previzibil, lectura i-a deschis alte orizonturi.
O altă imagine memorabilă a întâlnirii a fost aceea a tatălui care altoia pomi. Scriitorul a evocat un pom de o frumusețe deosebită, rezultat din priceperea acestuia, pentru a formula apoi o observație asupra comunismului, care a distrus o lume fără să știe ce să pună în locul ei.
„Comunismul a tăiat o lume, dar fără să o altoiască”, a spus Viorel Ilișoi. Ce comparație sugestivă!
Altoirea presupune continuitate. Înseamnă să păstrezi rădăcina și să-i oferi posibilitatea unei alte rodiri. Distrugerea, dimpotrivă, rupe legătura dintre ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut deveni.
Din această perspectivă, povestirile copilăriei nu sunt doar exerciții de nostalgie. Ele refac, prin limbaj și memorie, o lume asupra căreia istoria a intervenit brutal, schimbând destine, relații și valori. Viorel Ilișoi o reconstituie fără să o idealizeze. Satul său nu este o ilustrație idilică, populată exclusiv de oameni buni și înțelepți. Acolo există neștiință, alcool, lipsuri, slăbiciuni omenești, dar și o vitalitate extraordinară. Iar limbajul însuși devine personaj. Harbuzul nu este pur și simplu lubeniță, coropișnița poartă alte nume, iar expresiile locului păstrează o muzicalitate care nu poate fi înlocuită fără pierderea unei părți din identitatea acelei lumi.
Ascultându-l, mi-am dat seama că uneori dispariția unui cuvânt înseamnă mai mult decât o schimbare de vocabular. Odată cu el poate dispărea un anumit fel de a privi realitatea.
Cele peste două ore petrecute în compania scriitorului au avut ritmul unei conversații vii, în care amintirea, umorul și reflecția s-au completat firesc.
Nu pot trece însă peste un amănunt care spune mult despre viața culturală a Petroșaniului: într-un oraș în care nu mai există nicio librărie, oamenii au venit să întâlnească un scriitor și au stat la rând pentru a-i cumpăra cărțile. Este o realitate care ar trebui să ne pună pe gânduri. Cărțile pot lipsi din vitrine, dar dorința de a citi nu dispare odată cu librăriile. Poate deveni mai greu de împlinit, poate fi împinsă spre alte forme de întâlnire, însă continuă să existe.
În acest context, inițiativa jurnalistului Ilie Pintea de a aduce la Petroșani personalități ale culturii capătă o valoare aparte. Astfel de întâlniri refac, fie și pentru câteva ore, legătura directă dintre autor, carte și cititor.
Am plecat de la Biblioteca Universității gândindu-mă la cele două imagini care, pentru mine, au definit această după-amiază. Prima este a copilului care descoperă opt sute de lei între perne și visează la o cantitate imposibilă de glucoză. A doua este a aceluiași copil, ajuns într-o casă de copii, descoperind că într-o carte poate găsi ceva mult mai prețios decât orice ar fi putut cumpăra cu banii mamei. Între aceste două imagini se desfășoară, într-un fel, întreaga poveste a devenirii sale.
Iar gândul că Viorel Ilișoi încă mai are întâmplări cărora nu le-a găsit sensul mi se pare cea mai frumoasă promisiune făcută, indirect, cititorilor.
La urma urmei, viața nu ni se dezvăluie în întregime atunci când o trăim. Unele lucruri le înțelegem abia după decenii, altele rămân enigme, oricât de limpede ne-am aminti fiecare detaliu.
Dar Viorel Ilișoi ne-a arătat, la Petroșani, că uneori, pentru a înțelege omul care ai devenit, trebuie să te întorci la copilul care ai fost.
