Cei peste 2.300 de prieteni din lumea virtuală care-i urmăreau pe Facebook panseurile de gândire exprimate sub motto-ul lui Cicero „dum spiro, spero” („Atât timp cât respir, sper!” – n.t.), dar și miile de prieteni din viața reală care l-au cunoscut, apreciat, admirat pe profesorul și matematicianul Ion Butulescu, au devenit martori triști ai veștii că sâmbătă, 25 octombrie 2025 acesta a pus punct vieții sale pe acest pământ.

La 85 de ani, împliniți în vara acestui an (n. 6 iulie 1940) profesorul Ion Butulescu care, deși s-a retras din activitatea de la catedră imediat după pensionare și a trăit în ultmii 20 de ani acasă, la Prejba (jud. Gorj), a rămas un nume întipărit ân conștiința multor oameni din Petroșani și respectat în comunitatea Văii Jiului, unde și-a desfășurat întreaga carieră profesională. Absolvent al Liceului cu Profil Real și Uman din Petroșani, Ion Butulescu a urmat o carieră academică, mai întâi ca student al Facultății de Matematică de la Universitatea de Vest din Timișoara, mai apoi ca profesor de matematică la Colegiul Național de Informatică „Carmen Sylva” din Petroșani și lector la Universitatea din Petroșani.

Apreciat de colegi, iubit de elevi, respectat de o comunitate întreagă, profesorul Ion Butulescu a fost un pedagog înnăscut, hăruit, cu spirit ales. Fratele său, reputatul scriitor Valeriu Butulescu, spunea că „dacă avuţia sa interioară s-ar putea exprima în bani, Gioni ar fi fost mai bogat decât Isărescu”.

De altfel, despre matematicianul Ion Butulescu cele mai frumoase cuvinte le-a spus, întotdeauna fratele său, cu 13 ani mai mic, scriitorul Valeriu Butulescu. Cu îngăduința acestuia, la acest trist moment al despărțirii de prof. Ion (Gioni) Butulescu, publicăm aici proza scurtă pe care Valeriu Butulescu i-a dăruit-o fratelui său, în această primăvară, la aniversarea celor 85 de ani de viață, nu înainte de a aminti celor care l-au cunoscut că ceremonia de înmorântare va avea loc marți, 28 octombrie, ora 12:00, la cimitirul din Preajba Mare.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei!

***

FACEREA (proză scurtă dedicată fratelui meu, Gioni Butulescu) – de Valeriu Butulescu

Când oamenii discută cu fratele meu, profesorul Ion Butulescu, folosesc diferite forme de adresare. Cei mai mulţi, mai ales foştii săi învăţăcei, îi spun „Dom’ profesor” şi îl evocă în culori calde. Chiar şi cei care mai încasau de la el câte o scatoalcă, dată din dragoste faţă de matematică, îl vorbesc de bine. După ani, consideră că exigenţa lui i-a ajutat să se realizeze.

Prietenii şi colegii îi spun Gioni. Occidentalizarea numelui Ion, destul de comun în sudul ţării, s-a făcut pe vremea când era student la Timişoara. Însă apropiaţii săi din Preajba natală, unde s-a retras după pensionare, i se adresează cu „Nenea Ion.”

Trebuie să menţionez că în urmă cu vreo şaizeci şi ceva de ani, când nu mergeam încă la şcoală, doar eu aveam privilegiul să-i spun Nenea Ion. Înainte, fiindu-mi frate, deşi era cu treisprezece ani mai mare, pentru mine era Ion. Dar mama mi-a cerut imperativ să-i spun „nene”.

Am protestat, explicându-i că sunt mulţi oameni în sat cărora le spun „nene”. Termenul ar trebui cumva personalizat. Aşa am ajuns la sintagma de compromis „Nenea Ion”, preluată repede de majoritatea consătenilor.

Nenea Ion a văzut lumina zilei pe 6 iulie 1940. Naşterea sa nu a fost uşoară. Mama, printr-un efort dumnezeiesc, l-a făcut timp de o săptămână. De aceea Nenea Ion a devenit lumea ei. Maternitatea fiind doar pentru cucoane, ca toate femeile de la ţară, mama a născut acasă.

Procedurile medicale erau simple. Odaia în care locuia familia se transforma ocazional în sală de naştere. Se aşterneau pe jos paie, peste care se punea o pătură curată, din lână aspră. Şi naşterea putea începe.

Într-o zi de luni, mama săpa porumbul sub arşiţa verii, când a simţit că încep durerile facerii. A lăsat sapa jos şi s-a dus acasă, întinzându-se pe paiele deja pregătite. A asistat-o bunica soţului ei, Mama Ştefănoaie, care pusese la foc, în tindă, o căldare de aramă, plină cu apă. Mama s-a zvârcolit pe paie toată ziua.

Bunica a ajutat-o, masându-i abdomenul, apăsându-i picioarele. Copilul însă refuza să se nască. A doua zi Mama Ştefănoaie a convocat Sfatul Bătrânelor care, deşi nu aveau carte, ştiau multe despre naştere. Părerile erau împărţite. S-a avansat ideea că mama nu poate să nască, fiind deocheată.

Pentru deochi exista un descântec frumos şi eficient. Baba Lia îl ştia pe dinafară: „Ieşi deochi, dintre ochi, Din moalele capului, din zgârciul nasului, Că eu cu sufletul te-am suflat, Cu scuipat, te-am scuipat, Din capul Anei te-am luat, În munţi cu văi adânci te-am aruncat, Acolo să-ţi faci casă şi masă, leagăn de mătasă, Acolo să trăieşti, acolo să vieţuieşti, Să rămână Ana curată, aşa cum a fost de Maica Precistă lăsată.”

Cu toată puterea descântecului, miercuri dimineaţă deochiul încă nu ieşise, iar mama se simţea tot mai rău. Atunci a apărut bănuiala că aveau de-a face cu un deochi greu, săvârşit din pizmă şi răutate. Pentru asemenea cazuri exista un descântec mult mai sever, întărit cu blesteme. Şi Baba Lia s-a pus iar pe treabă: „De te-o fi deocheat o femeie, curată, necurată, Să-i crape ţâţele, să-i curgă laptele, Să-i moară copilul de foame, Să se mire ţara şi lumea de ea, Aşa cum s-a mirat ea de Ana. De te-o fi deocheat un bărbat, curat, necurat, Să-i crape boaşele, să-i curgă pişatul! Să se mire lumea şi ţara de el, Leac din gura mea să fie!

Dar nici blesemele, atât de dure, n-au ajutat-o pe mama. Joi dimineaţa avea deja fierbinţeli. Sfatul Bătrânelor a fost iar convocat. Copilul se mişca în mod evident, dar, fiind cam mare, nu putea găsi calea spre lumină.

Baba Scovărdoaia vedea alte cauze. Ea credea că poziţia copilului îl împiedică să iasă. I-au dat mamei să bea pe nerăsuflate apă sfinţită, amestecată cu busuioc şi i-au masat iar abdomenul.

A venit şi tata, să vadă ce se întâmplă. Mama sta în casă de patru zile, iar porumbul rămânea nesăpat. Femeile însă l-au scos afară, treaba fiind una eminamente muierească.

Văzând că nici vineri nu naşte, bătrânele s-au resemnat. Îşi epuizaseră toată ştiinţa medicală. Au considerat că Dumnezeu vrea să-i ia la El, şi pe mamă, şi pe copil. Pe vremea aceea, mortalitatea la naştere era foarte ridicată. Au hotărât că, dacă mama nu naşte nici acum, a doua zi să fie chemat preotul pentru sfânta împărtăşanie. Sâmbătă dimineaţa, situaţia fiind neschimbată, rudele au trimis după preot. S-au uitat prin ladă şi cămară, să vadă cum stau lucrurile cu făina şi alimentele, în vederea pomenii.

Din fericire, chiar atunci a apărut soacra vitregă a mamei, Liţa Mărie. Era o femeie optimistă şi puternică. În materie de naşteri, avea altă tehnică. Le-a cerut femeilor să o întindă pe mama cu faţa în jos. Şi-a pus genunchiul pe şalele ei, a prins-o de umeri şi, printr-o mişcare violentă, a tras-o puternic spre ea.

Mama a leşinat de durere. Când s-a trezit, zăcea iar pe spate, cu femeile roată în jurul ei. A simţit un corp micuţ şi cald, cum suge la pieptul ei. Era Ion. Care în ziua a şasea se hotărâse să vină şi el pe această lume. Copilul era dolofan şi sănătos. Întârzierea naşterii era legată de gabaritul său. Moaşa Lina Popeasca i-a tăiat buricul, cu o seceră spălată cu rachiu. Tata era fericit că are un băiat.

În ziua următoare, fiind duminică, mama s-a odihnit. Dar luni dimineaţa era iar în grădină, cu sapa în mână. Pentru că, la început de iulie, porumbul trebuie neapărat săpat, ca să rodească. Copilul dormea sub ochii ei, la umbra unui frasin, într-o postavă de lemn, înfăşiat strâns. Avea faţa acoperită cu o batistă uşoară, să nu-l chinuie muştele şi ţânţarii.