Izbitoare coincidenţă: întreaga Casă a Poporului s-a ridicat cu 1.75 miliarde de dolari, ceva mai puţin decât ar fi azi miliardul şi jumătate de euro cheltuit de primari şi şefi de Consilii Judeţene în 2014. O Casă a Poporului nevăzută, cu candelabre de smoală şi picioare de lut, cu covoare de asfalt pus la repezeală şi vitralii înfăţişând chipuri de baroni trecători cu mâinile înnodate, le stă la picioare. O apasă un praf greu, o pulbere înecăcioasă şi albă, cea care s-a ales de un an întreg în care omul pe care îl visau preşedinte a stat deasupra oamenilor care, din lehamite sau din obişnuinţă, i-au păstrat pe ei şefi în judeţele lor. Cine sunt ei?

V-aţi aştepta, poate, ca la capătul unui an cu mari intrese în a fi făcuţi atenţi, în a fi aduşi în rol de interlocutori permanenţi, gata să sară cu votul lor şi să schimbe lumea, ca o sumă de domni şi de doamne care v-au trimis scrisori închise sau deschise, v-au sufocat panourile publicitare şi cutiile poştale, să vă pună azi în braţe un miliard şi jumătate de euro pe care i-au cheltuit bine. Să vă arate, în fiecare oraş din România, mic sau mare, un edificiu nou care să dureze măcar 50 de ani de acum înainte. Poate o şcoală nouă, construită într-un an. Poate un drum pe care niciun buldozer nu va mai avea nevoie să treacă încă trei-patru decenii. Poate o veche cetate restaurată în care aţi vrea să vă duceţi copiii.

N-o să vedeţi însă decât o cultură a talciocului în care cine cumpără se mulţumeşte cu puţin, dar e fericit că duce acasă un mizilic nou. Din peste 1160 de contracte locale semnate în 2014 în toate judeţele României, doar 12 sunt proiecte mari. La finalul anului, România locală şi-a cumpărat câteva autobuze, la Cluj şi la Craiova, şi visează la două centrale termice noi, la Oradea şi la Iaşi. O mie şi o sută de alte proiecte minuscule au făcut doar banii să circule, prin mici cârpeli.

Poate cea mai perfidă dintre agresiunile zilei, proasta administrare a banilor publici, în tăcere, fără un sistem transparent de a-i urmări coerent, oricine ai fi, de acasă, face ca, oricâte alegeri vin şi trec, să nu aducă o împrospătare radicală.

Izbitoare coincidenţă: întreaga Casă a Poporului s-a ridicat cu 1.75 miliarde de dolari, ceva mai puţin decât ar fi azi vreun miliard şi jumătate de euro. O Casă a Poporului nevăzută, cu candelabre de smoală şi picioare de lut, cu covoare de asfalt pus la repezeală şi vitralii înfăţişând chipuri de baroni trecători cu mâinile înnodate, le stă la picioare. O apasă un praf greu, o pulbere înecăcioasă şi albă, cea care s-a ales de un an întreg în care omul pe care îl visau preşedinte a stat deasupra oamenilor care, din lehamite sau din obişnuinţă, i-au păstrat pe ei şefi în judeţele lor. Cine sunt ei?

Baronul cosmic. Nu are preocupări mărunte, nici scrupule nu poate să aibă. Pune asfalt, ridică parcuri industriale, conduce judeţul cu mână de fier. Când are timp, gândeşte viguros şi scrie. Cui să îi strice un ditiramb? Are, desigur, mult curaj. Şi-ar face sieşi o statuie, din banii lui munciţi, lună de lună, la CJ. Se teme însă de sechestru. Ce-ar face DNA apoi cu bustul? L-ar ciopârţi, l-ar descompune, i-ar pune arogant un văl? Ar fi prea trist. Mai bine-şi scrie numele în stele.

Baronul iscusit. Specie rară, nu se îngroapă în panglici verbale. Taie rar şi bine, nu semnează contracte de-a valma, dar şi când dă, caută bine şi scoate din sertar câte un caiet de sarcini cu care, culmea, un singur contractor din România se poate potrivi. A renunţat să se mai simtă coleg cu tovarăşii din judeţele vecine, testează sindromul autorităţii locale deconectate, tace şi, unori, face.

Baronul vanitos. Domnia sa jubilează. Se teme doar de DNA, nu şi de ridicol. Când are bani, dă. Când n-are, face. Când i se iau de sub nas se propteşte la guvern să ceară. Domnia sa are voturi în spate, în pantofi, în buzunarul stâng de la haina Armani. Nu cunoaşte eşecul. Are firme prietene care îşi cer banii de anul trecut înainte să înceapă „noi proiecte”. Le zice bine de „arierate”, dar şi de datorii politice interne în lungile şedinţe de partid în care îşi cere miniştri. Afară e miel blând. Baronul vanitos îşi simte sfârşitul, dar are tact – nu l-a îngropat pe el sărăcia în care a ţinut zeci de ani judeţul, n-o să-l îngroape azi un procuror zelos.

Baronul martir. Acoperit altădată de glorie, nu are azi decât ambiţii. Nu face proiecte europene pentru că n-are: nici personal, nici bani de cofinanţare şi nici încrederea că poate ciupi procentual cât se cuvine. Nu scoate funcţionari acoperiţi de lehamite din birouri comode pentru că ei sunt fibra partidului, iar el, de bine, de rău, ştie partidul mai abitir decât aceia care îl conduc. Nu are, nu face, dar dă. Baronul martir ştie că numai dar din dar se face vot. Se ia, deci, „Cornul şi laptele”, se cheamă 5 firme din judeţ care, la nevoie să poată da partidului îndărăt programul „Laptele şi mierea” şi se semnează un contract nu pe unul, nu pe doi, ci pe patru ani. 28 de milioane de euro într-un singur judeţ în numele burţii, al fiilor partidului şi, abia la urmă, al sfântului martir.

De „mânia populară” nu se teme nimeni în România, deşi ar trebui. Un simulacru de infrastructură a înghiţit într-un an un miliard de euro. Aproape 100 de milioane s-au dus pe cornuri şi cutii de lapte pe care cei mai mulţi copii le aruncă în curtea şcolii.

Mereu scandalizarea celor mulţi a fost calculată rece de cei puţini. A plecat Guvernul Boc în 2012 pentru că strada nu se mai auzise de mult şi trebuia să primească ceva ca să nu ia chipul surprinzător al revoltei cu parul. Apoi s-a făcut linişte. S-a împiedicat preşedintele autoînchipuit Ponta, în faţa unui val neînţeles scurs şi în pieţe, apoi s-a arătat iar liniştea. Vor pleca – mulţi, puţini, în celule igrasioase sau acasă – unii dintre cei care azi conduc judeţe sau oraşe în care nu se schimbă nimic, dar se pulverizează în aer miros de bani îmbâcsiţi şi apoi se va face, iar, linişte. Cum stăm noi, ceilalţi, în urma lor? Prost. Şi încă stăm.

Sursa:Gândul.info

Autor:Anca Simina