Pe Aerodromul din Sânpetru, lângă Brașov, motoarele se auzeau de departe. Dar nu era un start obișnuit al unei competiții auto, nu vedeai bolizi sau persoane pregătite să cronometreze fiecare secundă. În schimb, erau mașini precum Dacia 1310, Oltcit, Lupo, Passat sau Logan, fiecare cu rugina și improvizațiile ei, fiecare cu echipajele pregătite să înfrunte o săptămână grea. Low Gear Balkan Special 2025 promitea mai mult decât un drum, anunța o aventură unde bătrânele mașini trebuiau să-și arate încă o dată „colții”.
Am pornit și eu în această expediție, dintr-un motiv simplu dar care mă urmărește de multă vreme: nostalgia după vremurile în care călătoria nu era despre viteză, tehnologie și confort, ci despre drum, răbdare și descoperire. De ceva timp, tot aveam discuții cu prietenii întrebându-ne cum reușeau oamenii să ajungă, spre exemplu la mare, fără GPS, cum puteau să conducă ore în șir fără aer condiționat, fără un radio care să le alunge monotonia sau fără motoare puternice care să te ducă oriunde fără pic de efort?
Mi-am dorit să găsesc răspunsul încercând, la rândul meu, să merg încet, să aud motorul și să simt mașina clasică, fără cine știe ce sisteme complicate, să mă opresc nu pentru că „așa zice aplicația”, ci fiindcă peisajul în sine îmi cere o pauză de contemplare. Într-o lume în care totul se întâmplă repede, am vrut să trăiesc experiența inversă, să prind liniștea aia de demult, când o călătorie era mai mult o poveste, decât o… destinație. Low Gear Balkan Special 2025 mi-a oferit exact asta și chiar mai mult decât mă așteptam.
Ce am trăit la Low Gear e greu de descris în cuvinte. Nu a fost doar despre mașini vechi, ci despre comunitate, despre probleme rezolvate cu zâmbetul pe buze, despre cum e să împingi o mașină, să o repari, dar să nu te enervezi, ci dimpotrivă, să râzi și să mergi mai departe. Pe scurt, a fost o experiență despre cum o sârmă pierdută în trusa de scule poate face diferența dintre a continua sau a abandona traseul.
Expediția s-a încheiat, bineînțeles, cu o festivitate de premieră inedită, în stilul original al Low Gear. „Carburatorul de Aur”, „Delcoul de Argint” și „Pompa de Bronz” au fost trofee simbolice, care nu răsplăteau performanța tehnică, ci rezistența, creativitatea și spiritul de aventură.
🏆 Carburatorul de Aur a fost câștigat de echipa Cotețul formată din Ronald Hegyes, Cătălin Cortuna și Dani Săcăgiu, care au parcurs întreaga expediție cu o Dacia Logan 1, probabil cea mai potrivită mașină pentru acest traseu dificil. Genul de mașină care e bună la toate, dar nu excelează la nimic: nu e cea mai rapidă, nici cea mai comodă, nici cea mai atrăgătoare însă te duce sigur acolo unde ai nevoie.
🥈 Delcoul de Argint a revenit echipei cu Dusterul, care inițial trebuia să vină cu un ARO 10. Înainte de start, mașina românească i-a lăsat baltă, așa că au improvizat cu un Duster. Lupta pentru locul 2 a fost una atipică: fiind egalitate în voturi s-a decis printr-o cursă pe jos. Astfel, cine trimitea primul o fotografie din apa Mării Negre, câștiga! Rareș Vasilescu, reprezentantul echipei cu Duster, a fost cel care a rupt pământul la propriu și a dus trofeul acasă.
🥉 Pompa de Bronz a mers la echipa Lupozaur, care a concurat cu un VW Lupo intens modificat, capabil să reziste la traseele dure și la obstacolele imprevizibile.
Mențiunea s-a acordat chiar prietenilor și partenerilor noștri de drum, echipajul format din George Hermenean și Mihai Muntean la volanul unui Oltcit TRS.
Pentru mine, Low Gear Balkan Special 2025 a fost una dintre cele mai bune experiențe trăite și sunt convins că o voi repeta. Poate cu o mașină puțin mai „forțoasă” decât bnătrâna Dacie 1310 pe care am condus-o acum, dar tot în stilul retro care face Low Gear să fie atât de special. Pentru că, la final, nu contează câte cai putere ai sub capotă, ci câte amintiri iei cu tine acasă.
Ca să vă faceți o idee mai clară despre traseu și aventurile prin care am trecut, în continuare se regăsește un rezumat al fiecărei zi din expediția Low Gear Balkan Special 2025.
Ziua 1 – Startul din Brașov și primele probleme
Aventura a început pe Aerodromul Sânpetru, lângă Brașov. Atmosfera era incredibilă: douăzeci și șase de mașini vechi, fiecare cu povestea și echipajul său, pregătite să plece într-un drum de peste o săptămână, peste munți, văi, râuri și granițe. Organizatorii, Paul Lambrino și Ștef Răiță, au rostit câteva cuvinte despre ideea expediției, trasee și premiile simbolice (Carburatorul de Aur, Delcoul de Argint, Pompa de Bronz)… Apoi am pornit motoarele.
Am pornit în coloană spre Bran, apoi am părăsit asfaltul principal pentru a urma un drum secundar spre Rucăr. Atunci a apărut și prima problemă tehnică pentu echipajul nostru, una dintre conductele de la sistemul de răcire a motorului a cedat. Am improvizat pe loc: am unit alte două furtune ale sistemului de răcire.
Improvizația a funcționat dar având circuitul apei în motor mai scurt acesta se supraîncălzea destul de repede. Norocul ne-a surâs la Muzeul Automobilului Românesc, unde o doamnă ne-a oferit o bucată de țeavă care s-a potrivit perfect. Am refăcut conexiunile și am pornit mai departe, prin Curtea de Argeș și apoi, pe un drum de off-road, spre viaductul abandonat de la Topolog. Ne-am întâlnit acolo cu alte echipaje, am schimbat impresii și am istorisit povești, iar seara ne-a prins în campingul de lângă Voineasa, cu gândul la ziua următoare: Transalpina și Valea Jiului.
Ziua 2 – Drum greu spre Valea Jiului
Dimineața am pornit hotărâți din Brezoi și am intrat rapid pe traseul de off-road din Ciungetu. La scurt timp, însă, am greșit direcția și am ajuns pe un drum de exploatare forestieră, unde am și blocat mașina pentru prima dată. După ceva eforturi, am reușit să o deblocăm și ne-am întors aproape 5 kilometri până la intersecția unde am ratat traseul.
Acolo am avut parte de o surpriză plăcută: ne-am întâlnit cu câțiva cunoscuți de acasă, din Valea Jiului, care urmau, la rândul lor un traseu off road. Am schimbat câteva vorbe, am primit și câteva sfaturi despre traseu, apoi am pornit din nou la drum.
De aici a început adevărata provocare: urcări pline de bolovani și denivelări, motorul care fierbea la fiecare pantă (în ciuda improvizațiilor făcute cu conductele de răcire), opriri dese pentru răcire și momente în care a trebuit pur și simplu să împingem mașina pentru a putea trece mai departe. După ce am învins urcările, am început coborârea spre Lacul Vidra. Am făcut o oprire scurtă lângă fosta stațiune, în present abandonată și ruinată. Ne-am răcorit cu o baie rapidă în lac, un moment de liniște și o binemeritată plăcere după eforturile de peste zi.
Seara am ajuns în Vulcan, în Valea Jiului, unde am campat pentru a doua noapte a expediției, bucurându-se de apusul incredibil de la Pasul Vâlcan. A fost o zi grea, dar genul acela de zi care te învață răbdarea și îți arată ce înseamnă, de fapt, spiritul Low Gear.
Ziua 3 – De la Vulcan la Herculane
Dimineața am început-o la Dedeman Petroșani pentru a cauta câteva coliere metalice și pastă rezistentă la temperaturi ridicate, absolut necesare pentru a ține evacuarea la locul ei. Am fixat toba mediană cu sârmă și am încercat din nou să rezolvăm problema motorului, anulând termostatul și schimbând lichidul de răcire. Eram convinși că, de data asta, am scăpat de beleaua cu supraîncălzirea.
Entuziasmul n-a ținut însă mult! La scurt timp după ce am intrat pe drumul forestier care urca spre lacul Cerna, motorul s-a încins din nou. Deja simțeam că ne învârtim în cerc, dar după o verificare mai atentă am găsit adevăratul vinovat: un cablu care alimenta ventilatorul nu făcea contact din cauza trepidațiilor continue de pe traseu. Am tăiat bucata stricată, am refăcut conexiunea, am izolat-o, și din momentul acela problema a dispărut. În sfârșit, motorul mergea cum trebuie, chiar dacă suferise destul în primele două zile.
Drumul până la lacul Cerna a fost o surpriză plăcută. Multă lume ne avertizase că e „groaznic” și greu de parcurs, dar pentru mine a fost mai degrabă un drum prietenos, cu porțiuni în care se putea merge chiar și cu 50 km/h fără emoții. Sigur, au fost și zone mai dificile, dar nimic care să pună probleme unei mașini cu o gardă la sol puțin mai înaltă.
Am făcut o pauză lungă la Lacul Cerna, unde liniștea și peisajul au compensat pentru orele petrecute într-o mașină fără aer condiționat. De acolo am coborât spre Băile Herculane, dar cum nu am găsit echipajele în camping, ajungând printe primii, am decis spontan să mergem mai departe, până la sculptura în stâncă a lui Decebal, pe Clisura Dunării.
Ziua s-a încheiat liniștit, cu o masă bună în oraș și pregătiri pentru traseul din Bulgaria. Pentru prima dată de la începutul expediției, simțeam că avem în sfârșit o Dacie „sănătoasă” și gata să ducă aventura mai departe.
Ziua 4 – Porțile de Fier și intrarea în Bulgaria
Dimineața nu a avut urgențe tehnice – a fost acel moment rar în expediție în care am simțit că putem lăsa mașinile să ne ducă și să ne bucurăm doar de drum. Am fost leneși, am luat startul abia după ora 13:00 și am pornit ușor, pe firul spectaculos al Dunării. Am trecut pe lângă Porțile de Fier, apoi traseul ne-a purtat spre Drobeta-Turnu Severin, urmând Podul Calafat–Vidin, locul în care am părăsit România. Prima oprire într-un oraș bulgăresc, am făcut-o la Montana, pentru o pauză și recunoaștere a terenului. Seara, am ajuns la un camping aflat pe platoul de pe marginea unei foste cariere. A fost o zi fără nicio problemă tehnică, perfectă pentru refacere.
Ziua 5 – Drifturi, improvizații și finalul expediției pentru echipa Dacia
Ziua a cincea a fost, fără îndoială, una dintre cele mai intense ale expediției. Am pornit spre cariera Elatsite, în zona Shipka. Acolo ne-am întâlnit o bună parte din echipaje și am aliniat mașinile pentru câteva fotografii din dronă. Aici am avut și o probă de off-road, o urcare mai grea, care ne ducea chiar deasuprea carierei. Am reușit urcarea doar vreo șase mașini, din ce îmi aduc eu aminte. Dacia a reușit să urce fără probleme în schimb, colegii cu Oltcit-ul au avut necazuri: planetara stângă s-a rupt fix în zona conexiunii cu cutia de viteze.
Fiecare dintre noi a scormonit prin portbagaj pentru soluții de avarie. Am folosit o tripodă de la o planetară de Dacie, o planetară de Oltcit și un burduf de la un Ford Puma. În teorie nu sună prea bine, dar în practică piesele astea s‑au potrivit aproape perfect.
Cu problemele rezolvate, am coborât înapoi pe drumul de macadam, unde am profitat de ocazie și am făcut câteva drifturi în tandem cu Daciile. Totul era sigur pentru că aveam oameni cu stații radio poziționați la capetele curbelor.
Pe o altă urcare, de data aceasta pe asfalt, planetara Oltcitului a cedat din nou. Cum nu aveam sculele necesare la îndemână, am improvizat din nou: am blocat o parte a diferențialului cu o șurubelniță, astfel încât puterea motorului să fie transmisă doar la roata din dreapta. Primele două șurubelnițe s-au rupt, dar a treia, fiind puțin mai groasă, a rezistat și a adus echipajul în siguranță până la camping, unde am schimbat piesa din nou. Pentru mine și o parte din echipaj, aceasta a fost însă ultima zi de expediție. Colegii mei făcând parte din trupa „Ultimul Etaj” aveau programat un concert la festivalul LaRock chiar în ultima seară de Low Gear, asa că am plecat și eu odată cu ei. Ne-am urcat pe la miezul nopții în Dacie și am pornit spre Brașov și am ajuns la destinație dimineața, pe la 9:30. De acolo, am continuat cu mașina personală spre Valea Jiului.
Finalul nu s-a mai ținut la Krapets, cum se preconizase, ci la circa 20 km de Balcic, într-un loc și mai frumos. La fel ca și anul trecut, votul a fost secret și fiecare membru al fiecărui echipaj a putut vota alt echipaj cu excepția echipajului format din organizatori. Voturile au fost numărate de câștigătorii de anul trecut, adică băieții cu Skoda Fabia.
Privind în urmă, la aventura aceasta pe care am trait-o în premieră ca șofer, mechanic și journalist deopotrivă, realizez că Low Gear nu a fost doar o aventură auto, ci o lecție despre cum să te bucuri de un drum chiar și atunci când el pare imposibil de parcurs.
Galerie Foto:
