Femeie, tu ești / O poezie de Ioan Alexandru Tătar

Tu ești lacrima anotimpurilor din mine
Și scânteia din care se naște lumina
Ești litera ce se-nchide-n cuvinte
Tu ești speranța nemuritoare întruna…

Ești vara în care fierbe orizontul
Cu nori alungați de furtuna iubirii
Când din trăiri rămâne doar gândul
Și când în zori se sărută zefirii…

Și anotimp cu doruri sărace îmi ești
Cu toamna desfrunzită-n miresme de ploi
Când vântul pribeag bate-n ferestre
Iar ecoul iubirii renaște în noi…

Ești mereu alături de mine în clipa de taină
Când anotimpul desculț coboară în van
Viscolul și imensitatea albă seamănă iarna
Și fac din toate… ștafeta de an…

Femeie, odată cu tine speranța și viața revin
Și șoptesc: Femeia este chiar… Primăvara
Numele tău e anotimp și destin
Când iubirea ta devine polară…

Femeie, tu rai împletit din vise, viață și destine
Tu faci să răasră anotimpul iubirii în mine…