Sunt aproape două secole de când căldarea asta înconjurată de munți a devenit cunoscută datorită aurului negru din adâncuri. Și sunt aproape două secole de când păstori, oameni liberi ca pasărea cerului sau dezradacinati din din toate colturile țării s-au transformat în mineri. Sperau la un trai mai bun. Doar atât. Au sperat la un salariu decent pentru munca grea pe care o prestau. Atât. Și au coborât în mină rând pe rând, generație după generație, bunici, copii și nepoți în întunericul pământului purtând în suflet lumina cerului și  un strop de speranță de mai bine. Doar atât.

Minerii au fost de când se știu oameni simpli, cinstiți și curajoși și chiar dacă împrejurări nefaste, manipulări politice sau mediatice i -au transformat în bau-bau, ei au rămas la fel de simpli, de onești, de muncitori și la fel de bătuți de soartă. Nu au cerut niciodată nimic decât ceea ce li se cuvine. Un salariu pentru munca prestată. Nu pomană.Dar statul și societatea așa i-au tratat. Ca o piatră de moară, ca o greutate, ca o povară acceptată pentru că minerii nu mai știu să facă altceva decât să fie mineri. Așa cred ei, oamenii politici puși să ne conducă destinele.

Acum nu au mai rămas mulți mineri. În următorii ani mineritul din Valea Jiului va fi doar istorie.Amintire. Dar până atunci minerii au rămas la fel de bătuți de soartă, la fel de umiliți, puși în situația înjositoare de a protesta pentru a primi puținii bani care li se cuvin. Spun puțini deoarece pentru munca grea prestată, pentru pericolul la care se expun minut de minut au salariile foarte mici. Nu vreau să le compar cu ale altor angajați, dar mulți ar fi surprinși dacă ar ști cum sunt plătiți minerii pentru munca lor grea. Pentru faptul că zi de zi coboară în întuneric. Iar când ajung la suprafață sunt destui care le întunecă și bucata de cer din sufletele lor de oameni simpli, cinstiți și muncitori.