După pragul simbolic al Sfintei Maria Mică, mijlocul lunii septembrie ne aduce o atmosferă cu totul aparte. Diminețile au acum miros de pământ reavăn și aer răcoros, iar lumina soarelui, deși încă blândă, capătă o nuanță aurie care îndeamnă la visare. Orașele și satele prind din nou viață odată cu pașii copiilor care se întorc la școală, iar acest freamăt trezește în mulți dintre noi o nostalgie greu de ascuns.

Toamna are darul de a ne oferi un al doilea început de an, mai intim și mai așezat decât cel din ianuarie. Dacă atunci ne facem planuri și promisiuni, acum parcă simțim nevoia să ne întoarcem la lucrurile rămase neterminate, la cărțile lăsate deoparte, la proiectele uitate și la visurile cărora le-am promis cândva că vom reveni. Este un timp al redescoperirii de sine.

Privind ghiozdanele copiilor și frunzele care încep să se îngălbenească pe la margini, ne amintim inevitabil de propriile noastre începuturi. De profesorii care ne-au lăsat urme în suflet, de emoția caietului nou, de mirosul cărților și de curajul cu care priveam lumea atunci când ni se părea un teritoriu nesfârșit de explorat. Și poate ne întrebăm: unde s-a ascuns acea curiozitate curată?

Lecția acestei săptămâni este tocmai despre a ne recăpăta bucuria în fața noului, chiar și atunci când rutina pare să ne copleșească. Nu avem nevoie de o bancă de școală pentru a mai învăța ceva, ci doar de disponibilitatea inimii de a rămâne deschisă și mirată în fața vieții.

Să ne acordăm în aceste zile răgazul de a privi o dimineață de toamnă nu ca pe începutul frigului, ci ca pe o pagină albă. Să ne bem cafeaua sau ceaiul în liniște, să ne amintim de un vis mai vechi și să facem un prim pas, oricât de mic, spre el.

Pentru că fiecare toamnă ne amintește că începuturile nu aparțin doar tinereții. Uneori, ele ne așteaptă tăcute pe câte o cărare uitată, până când avem curajul să pășim din nou pe ea.