„O, Palinur, fii cu luare-aminte, 
Caci stelele înseala, marea minte!”

Si ei plecat-au; iar spre largul marii
Albastra noapte prinse sa coboare, 
Sirenele chemau din tarmul zarii
Spre-a fundurilor magica splendoare.

Iar luna aparu: o luna plina, 
Ce poleia a undei nesfârsire
Cu revarsari de-argint si de lumina, 
Dar glasul îi striga ca prevestire:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte, 
Caci stelele înseala, marea minte!”

Si din a undelor prelunga îngânare
Se ridica o blânda melopee, 
Pierdutul cântec ratacit pe mare
Parelnic precum este o idee.

Iar nava picurând încet vâslirea, 
Înainta pe-a marii încretire, 
Lasând pe valuri numai amintirea, 
Dar glasul îi striga ca prevestirea:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte, 
Caci stelele înseala, marea minte!”

Si-a undelor puternica chemare
Îl îmbia cu tremurari de gene, 
Iar Palinur aluneca în mare...
O, fermecatul cântec de sirene!

Si valul lin îl duse, tot îl duse...
Tacerea se întinse-n nesfârsire, 
Zadarnic nentelesul glas îi spuse, 
În semn de-ntunecata prevestire:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte, 
Caci stelele înseala, marea minte!”

de Tudor Vianu