Zâmbind discret şi cu mult har –
Cu glasul miere şi venin,
Tu mă saluţi protocolar
De câte ori ne întâlnim.

Cu nonşalanţa unei viespi
Te joci cu inima-mi bolnavă –
Şi nu mai ştii cum să mă-nţepi –
Să-ţi spun mai des că…îmi eşti dragă.

Apoi te faci că-ţi pare rău
Şi mă dezmierzi şi mă alinţi –
Îmi zici că-s fraier, dragul-tău,
Iar eu te cred şi-mi ies din minţi.

Tăciuni aprinşi par ochii tăi
Când „mă priveşti printe uluci” –
Atât de calzi şi-atât de răi
Sunt, deopotrivă şi mă-ncurci!

Ne ferim de toţi şi toate
Parc-am fi leproşi, ciumaţi,
Când, de fapt, nu suntem, poate,
Decât ,,un pic înnamoraţi”!

N-aş vrea şi totuşi ne-mpresoară –
Printre fugarele priviri –
Aceiaşi tristă înserare
Ce-o vom păstra în amintiri.

Mai e puţin…La despărţire
Aş vrea să te sărut dar tu…
Tuşeşti şi spui că eşti bolnavă
Şi că-n astă seară…Nu!

„Poate mâine sau la vară –
Când mi-o trece – e mai bine! –
Pentru cei din jurul nostru,
Poate că şi pentru tine…”

În sec – şi de astă dată –
Înghit, iar, şi dezolat
Iau maşina către casă –
Rămânând „neconsolat”.

[slideshow_deploy id=’13835′]