Scriitorul Dorel Neamțu despre viața și poezia lui Ioan Dan Bălan, în drumul către eternitate

Japonia este singura țară din lume unde profesorii nu se înclină niciodată Împăratului! Pentru că, fără dascăli, Împăratul nu ar exista!

Este un dar, este o prețuire și o admirație a societății pentru că ei, profesorii, se dăruiesc și dăruiesc zilnic câte ceva, ceea ce restul omenirii nu poate oferi: DRAGOSTE și iar DRAGOSTE! Din câte-au fost și vor mai fi sub soare, doar DRAGOSTEA, doar ea-i nemuritoare!

Asemenea unui sihastru, Ioan dan Bălan, prin post și prin rugăciunea poeziei, a încercat să aibă o legătură luminoasă cu natura umană, dar și cu natura cosmică, de acolo, de unde vine și lumina și poate și destinul. Și-a creat o lume aparte, o lume a lui, una de basme și de cuvinte albe, curate, cuprinsă între două coperte de carte, una de viață și una de moarte, purtând între ele de-a pururi pulsul unui suflet ales.

Parcă mulgea stelele de lumină, de iarbă, de nelumesc ori de singurătate, făcând din laptele lor o altă Cale Lactee, una de visare, din care curgeau toate legendele, toate miturile și un Jiu năvalnic ce se revarsă în albia lui, atât de largă și atât de adâncă, ce semăna cu o caldă contemplare. Avea darul de a chema noaptea zăpada ca să acopere crestele munților, tot așa cum chemau păstorii oile la strungă, iar timpul îl prefăcea într-un cântec de petrecere, sub Lună plină, cu care se înțelegea cel mai bine dintre toate necuvântătoarele. Urca la munte întru spiritualitate și întru contemplare, ca pentru o contopire cu sine însuși, cu ușurința cu care urca Soarele pe bolta lui cerească, acolo unde se întâlnea cu cântecul păsărilor, cu urlatul lupilor, cu mirosul de pradă al urșilor, căutând singur hrană pentru cuvintele sale, așezate parcă preistoric în fața viselor ce nu încremeneau niciodată.

La fiecare întâlnire cu el te îmbia cu un bulgăre de caș dulce, de legende, de întâmplări de iarnă ori de primăvară, din zestrea ochilor săi mari, așezată acolo, pe un raft nevăzut, ca o sârguință de copil, imediat după naștere.

S-a făcut frate cu crucea, cu ”Olimpul” său, muntele Parâng iar din văile adânci de atâta frumusețe și-a făcut arcuri cu săgeți de piatră, cu care își apăra poezia și parfumul florilor de munte. Poeziile sale sunt mai rotunde decât roata de căruță în care-și punea merindea atunci când urca la colibă și atunci când cobora acasă, cu toate împlinirile și cu toate visele sale, curgătoare. Privirea și tăcerea lui semănau cu o făgăduință, iar hotarele inimii erau un izvor ce se revărsa în fiecare zi, în valuri, valuri ce nu puteau fi stăvilite niciodată, niciodată.

A năvălit cu oamenii de piatră într-un sonet LEVANTIN, sorbind pelinul vin din versuri scăldate-n auritul chin, continuând drumul spre viață, cu drag, ca o umbră scursă din penar, cu muzele mergând în cete, să-nvețe să-și numere anii. Cu drag. A îmbrățișat omul de piatră ca pe o odihnă necesară, acolo, pe locul lacrimii, unde crește numai floarea de colț, iar poemele sale, scrise din rimă stârnesc și acum ecoul deschis sfintei lecturi a pământenilor, fapt care înseamnă că au viață fără de moarte. A iubit poezia PANTUM, în care versurile se îmbrățișau strofă cu strofă și s-a așezat pe treptele PETRAPOEMULUI dând sens poeziei.

Sângele poetului este poezia! Sângele omului de piatră este piatra! Seva incandescentă a fost și este o poezie de piatră. Sângele fără dragoste devine cenușă. Poezia și dragostea sunt lava și minunea începuturilor. Din pământul poeziei sale izvorăște acum un alt râu al Selenei, care se varsă dincolo, acolo în Împărăția Infinitului, în infinitul infinitului din noi!

Cu considerație și prețuire, întru amintirea unei cărți veșnic deschise, pe numele ei adevărat IOAN DAN BĂLAN. Întru veșnică odihnă și întru veșnică neuitare!

Dorel NEAMȚU