Orpheus / O poezie de Mirela Cocheci

Apollo-i dăruise o liră fermecată,

Înmărmurește clipa când strunele cuvântă,

Când pietrele se mișcă, Olimpul se desfată,

Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă…

 

Acordurile zboară, suave, măiestrite

Și trilul îmblânzește orice sălbăticiune,

Se-opresc argonauții, sirenele-s vrăjite,

Ecourile lirei răzbat până-n genune.

 

Vrăjită fu și Nimfa și-i deveni soție,

Dar șarpele, mușcând-o, a coborât-o-n gheenă,

El, întorcând privirea, o îmbia să vie…

Dar ea încremenise-n a hadesului trenă.

 

Zadarnic se oprise Sisif, cu stânca-n coame

Și vulturii-ncetară din Prometeu a rupe,

Uită Tantal, zadarnic, de sete și de foame,

Blestemul adormirii nu vru a se-ntrerupe.

 

Plâng strunele pe liră, bacante îl inundă,

Orpheus le alungă, zadarnică ispită…

Și sfârtecat de pietre, în Hebrus se cufundă,

Acolo unde Nimfa-l așteaptă, adormită.

 

Pleca-se-vor poeții, cu toții, în pleiade,

În pana lor măiastră iubirea preacuvântă

Și dăinuie, de veacuri, legenda cu naiade,

Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă…